Ce pot eu să zic de perpetuă mişcare a unui filosof trist. Căci asta sunt, sau mai bine zis eram. Citesc ,,frânturi de gânduri” ale celor ce se dau filosofi, care încearcă să înţeleagă sensul vieţii, care sunt apăsaţi de trista agasare a unei lumi pierdute.
Apoi îi văd cu prietenii râzând, îi văd în nenumărate proiecte şi activităţi care necesită o comunicare greoaie cu fiinţe superficiale (eu nu pot face asta) , îi văd cu iubita ţinându-se de mână.
Dar ei sunt trişti, sunt pierduţi, se gândesc la ce rost are viaţa lor. Sunt ironic. Evident că astfel de creaturi ipocrite îmi stârnesc silă. Cum pot ei să vorbească despre filosofia in esse ca şi cum ar vorbi despre filosofia dicitur.
Termeni abstracţi pentru majoritatea căci toţi se dau filosofi când sunt singuri şi se plictisesc numai din dorinţa de a părea speciali.
Nu spun că trebuie să ai un master în filosofie pentru a fi filosof, dar trebuie să facem o distincţie între a fi melancolic şi a fi filosof. Se pare că în ziua de azi e la modă să încerci să fii diferit prin filosofie.
Dar oare câţi sunt originali şi câţi sunt copii ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu